Lautaru`s Blog

O fi “limba noastră o comoară”, dar intreaga gură e spurcată tare la noi la români. Ne amuzăm mereu când vedem nişte copilaşi sărind în sus şi strigând “pula, pula” chiar dacă ştim că undeva în Portugalia înseamnă cu totul altceva; i-am trimite pe Băsescu şi pe guvernanţi în oraşul Pula din Croaţia, când de fapt, la naiba, e prea frumos acolo; am putea face un dicţionar de înjurături mai gros decât DEXul. Deci, comoara noastră obscena “în adâncuri îngropată” a cam ieşit la suprafaţă şi ne mândrim cu ea oriunde în lume, când, printr-o gară din Italia auzi câte-un “dute-n p##a mea” într-o română cu accent “dă” Bucureşti.

Textul de mai sus nu vine ca un manifest împotriva vocabularului obscen al românilor, pentru că, probabil nivelul de trai, stresul, conducătorii sau alti factori ne-au determinat să ne dezvoltăm puternic acest limbaj. Dimpotrivă. Vreau să “ne râdem”. Astăzi descoperim compania multinaţională “SuperFund”.

O companie cu un domeniu de activitate legat de investiţii, dar care, evident, nu ar avea loc la noi in ţara din cel puţin două motive: în primul rând pentru că noi suntem sclavii consumului şi în al doilea rând pentru nume. Dacă ar avea totuşi un sediu în România, SuperFund ar trebui condusă, clar, de Băsescu. El trăieşte pe picior mare, şi de noi îl doare-n… fund.

Iete şi poză, dar vă invit şi pe site – www.superfund.com. Nu vă aşteptaţi să fie vre-un Hi5 plin de funduri sau ţâţe, e doar site-ul unei companii, dar na, e… SuperFund.

Mă străduiesc din răsputeri să mai las politica. Nu mai pot cu Boc, nu mai pot cu Băsescu, cum zice Mircea Badea, dar din păcate nu-mi iese. La câte căcaturi ni se intâmplă, orice-am face, tot despre nenorociţii ăştia ajungem să vorbim.

Aşa ca vreau să-mi exprim pe scurt părerile despre cele întâmplate ieri. În primul rând, constatăm că bâlciurile cu marionete în coşciuge şi dansul pinguinului care se doreau a se numi “greve” s-au fâsâit sub forma asumării răspunderii de către guvernul minune a unor “măsuri de ieşire din criză”.

În al doilea rând, avem moţiunea de cenzură pentru căderea acestui guvern. N-o să treacă. Nici nu-mi doresc să treacă. Dar ştiţi de ce? Păi, în stadiul în care ne-a adus Băsescu şi gloata lui de incompetenţi, de ce să cadă DOAR guvernul? De ce nu şi preşedintele? De ce să se chinuie acum PSD şi PNL să spele mizeria şi sărăcia în care ne-au adus alţii? În fond şi la urma urmei, eu nu sunt bugetar, eu nu l-am votat pe Traian Băsescu acum 6 LUNI, şi peste toate astea, mă întreb şi eu ca PeNeListul Crin: “Dacă oamenii asta vor, şi le e bine, eu pentru ce să mă zbat?”

După comunism, era o glumă, dar care acum cred că poate fi generalizată. Se tot striga “Jos Iliescu, Sus Iliescu”, aşa cum se întâmplă acum cu Băsescu, şi lumea se întreba… ăsta o fi preşedinte sau liftier?

În altă ordine de idei, sper că aţi remarcat că am trecut şi eu la diacritice. Nu ştiu dacă o să fie mereu astfel, că mă plictiseşte enorm, dar, măcar aşa, oleacă, işi dorea profesionistul din mine.

Un articol genial din ziarul Gândul…

Florin Negruţiu - Gândul

Dl. Traian Băsescu trebuie să se fi distrat bine văzând cum s-a fâsâit marele protest sindical din România. Trebuie să fi râs zgomotos urmărindu-i pe bieţii reporteri de televiziune, precipitaţi şi febrili, căznindu-se să-i găsească pe bugetari, de la profesori la şoferi, să-i scoată la grevă. Ce satisfacţie mai mare decât să-i vezi pe cei doi revoluţionari în pantaloni scurţi, Victor Ponta şi Crin Antonescu, strigându-şi neputinţa chiar la televiziunea care te înjură mai abitir?!

“Domne’, dacă majoritatea românilor sunt mulţumiţi aşa, să ştiţi că eu nu-mi mai rup hainele de pe mine să-i conving de ce o să le fie mai bine cu mine”, s-a revoltat, luni seara, dl. Antonescu, exprimând, de fapt, o frustrare mult mai generală. Toţi cei care îl urăsc din rărunchi pe Traian Băsescu au sperat că, gata, s-a terminat, acum e sfârşitul. Că poporul, atacat direct la buzunar, se va răscula şi va face revoluţie. Mulţi visau în intimitate, stimulaţi de imaginile din Grecia, la sticle incendiare, care să-l afume pe “Dictator” în bârlogul său de la Cotroceni.

Iluziile prevestitorilor apocalipsei sociale s-au spulberat însă rapid, odată cu primele acorduri ale şuşei organizate, în urmă cu două săptămâni, în faţa Guvernului. Chipul suferinţei reale a oamenilor aduşi la limita sărăciei a pălit în faţa imaginii de petrecere câmpenească, încinse pe ritmurile unei melodii inepte, care – vedeam ieri la TV – are o capacitate de seducţie uriaşă. Nişte tute dansând Pinguinul, ca la nuntă, un cântăreţ care, prinzând puhoi de lume, s-a gândit să-şi turneze un videoclip pe bani puţini, butaforia sinistră a unor sindicalişti haioşi – ce au toate astea cu suferinţa?! Oamenii s-au râs – singurul lucru pe care au reuşit să-l revoluţioneze a fost gramatica, neînţelegând că, de fapt, asta fac, se râd pe ei.

Râsul lor s-a contopit cu marele hohot de la Cotroceni, făcând ridicolă orice revoltă serioasă. De fapt, dincolo de umilinţele concrete ale acestei perioade, când suntem condamnaţi la solidaritate forţată, dincolo de faptul că fiecare dintre noi pierde bani, indiferent că lucrează la stat sau la privat, cred că există un motiv mult mai grav de îngrijorare: Am uitat să fim serioşi. În bucurie şi, cu atât mai mult, în suferinţă ar trebui să există un grăunte de decenţă, altfel faci impresie de nuntă sau înmormântare de mahala, cu strigături.

Ştiu că aşa suntem noi, facem haz de necaz, ştiu că bucuroşi le ducem toate, ştiu că la români râsul e frate cu plânsul – ca să citez din paremiologia naţională -, dar parcă în urmă cu 15-20 de ani mai puteai să faci un marş al tăcerii sau să scoţi în stradă revoltaţi sinceri. Ceva s-a pierdut. Generaţia revoltaţilor de profesie, a Pieţei Universităţii şi apoi a grevelor sindicale sau studenţeşti, a fost înlocuită de o generaţie trezită, dar rece, care nu mai crede în nimic altceva decât în distracţie. Oamenii vor să fie distraţi cu orice preţ, chiar dacă puţini conştientizează că, în realitate, preţul îl plătesc chiar ei.

Dincolo de această explicaţie “mare”, există şi cinci milioane de explicaţii “mici” ale lipsei de reacţie civică la tăierile anunţate de dl. Băsescu. Puţini sunt cei care pot admite că în urmă cu şase luni au greşit. Niciodată jumătatea de Românie anti nu va putea să convingă jumătatea de Românie pro să iasă în stradă şi să strige “Jos Băsescu”, chiar dacă toţi suferă la fel. Dl. Băsescu poate să râdă liniştit: cinci milioane de români nu pot greşi. Sau, mai precis spus, ştie că cinci milioane de români nu pot admite că au greşit. Mulţi dintre aceştia, decât să le dea satisfacţie colegilor de birou, care în fiecare dimineaţă le reproşează că s-au înşelat, mai bine le sparg greva.

Se vor găsi, de aceea, destui care nu numai că vor trece cu vederea, dar vor găsi şi circumstanţe atenuante “minciunii prin omisiune” de care vorbeşte acum dl. Radu Berceanu: “Au minţit, dar nu mint toţi la fel?! Măcar ăştia sunt sinceri.”