Lautaru`s Blog

Dragă domnule Băsescu. Ştim că nu aţi promulgat legea pensiilor de frica suspendării. Ştim că motivul real nu este cel al pensionării femeilor la aceeaşi vârstă cu bărbaţii, pentru că în urmă cu ceva vreme chiar dumneavoastră susţineaţi acest lucru. Suntem realişti şi mai ştim şi faptul că oricum, dacă aţi fi fost suspendat, aţi fi păcălit din nou o masă consistentă de oameni să vă susţină… cu moguli, comunişti, manele, lacrimi sau alte şiretlicuri, pentru că, nu-i aşa?! politica se îmbină perfect cu telenovelele la români, ei fiind interesaţi mai mult de Elodia, Alejandro, OTV sau Cătălin Botezatu decât de viitorul lor sau al ţării.

Nouă, celor care incă ne mai pasă de ceea ce se întâmplă în habitatul nostru nu ne-a rămas decât să constatăm asemenea lucruri şi să ne rugăm în fiecare zi pentru ca şi alţii să deschidă ochii. Ar putea avea un şoc aceşti indivizi când vor constata că greşeala lor poate fi reparată abia peste vreo 4 ani, dar, poate măcar n-o să le mai ardă de “dansul pinguinului” când vor protesta cu maţul gol şi întreţinerea cu multe zerouri din iarna aceasta.

Cu o ţară parcă scoasă din Star Trek, v-am relatat jurnalul de bord al căpitanului de navă (wow, ce coincidenţă, un căpitan de navă). Data stelară: 08.10.2010.

În încheiere, vă prezentăm un program cultural-artistic cu un “individ” mult mai inteligent decât un preşedinte al unei ţări (nu spun care, mi-e ruşine)

Daţi-mi o cetăţenie. Oricare. Vreau să fiu mândru de ţara mea. Îmi doresc cu ardoare să fiu patriot, să mă mândresc oriunde in lume cu ţara mea şi să ţin mâna la inimă când aud imnul naţional.

Perimetrul populat în care m-am născut şi care poartă numele România nu îmi poate satisface niciuna din plăcerile de mai sus. Într-o ţară a cărui preşedinte este Traian Băsescu, câştigător prin fraudă, manele, plângăceli si OTV, într-o ţară care exportă cerşetori, tâlhari sau căpşunari, într-o ţară unde nici măcar sportul nu ne mai aduce faimă, ci ne face de râs, ajungi să nu mai găseşti valori care să te reprezinte, ajungi să ţi se acrească de mândrie şi patriotism.

Vrea cineva să discute de remanierea lui peşte care a schimbat nişte nătângi inutili cu alţii identici doar ca să mai păcălească nişte proşti şi ca să-l satisfacă pe preşedinte în sondaje? Are cineva plăcerea să discute despre fabulosul meci al echipei naţionale care a facut un egal cât o înfrângere în compania unei echipe care abia dă cu şutul în minge?

Două zile – două evenimente pentru care ar trebui să fiu “mândru” că sunt român. Dar exemple sunt din belşug. Mi-aş fi dorit să dezbat aceste doua evenimente, cu bune, cu rele, prin câteva posturi pe blog, sau chiar prin alte metode. Cu ce folos? Băsescu e preşedinte de 6 ani, echipa naţională de fotbal ne dezamăgeşte tot cam din aceeaşi perioadă, ce-ar mai fi de analizat? Ce mai putem discuta?

Vă provoc astfel să identificaţi valori care fac mândrie ţării noastre în afara graniţelor. Persoane, acţiuni, activităţi, întâmplări, etc. orice m-ar putea face pe mine să fiu măndru că sunt român.

Hai să vedem…

Ştirea: Scandal şi îmbrânceli la şedinţa PDL Constanţa. Miza: şefia filialei de la municipiu. Disputa se dă între grupările Stavrositu şi Banias. Deputatul PDL, Maria Stavrositu, a fost aleasă în fruntea organizaţiei municipale în luna iunie. Este însă contestată de preşedintele interimar Mircea Banias.

Comentariul: E păpică multă la acest partid. Toţi vor să fie cât mai sus în funcţie, sa prindă o felie cât mai mare din banii statului. Mai o autostradă inexistentă, mai un brand turistic inutil, mai un concert de sute de mii de euro, pentru toate acestea e nevoie, evident, de o funcţie barosană în clan. Pe principiul “vila mea e cea mai mare, ca mine duşmanii n-are”, bătălia e cruntă acolo unde tătuca Băsescu nu-şi pune mâna protectoare. Acolo sus în schimb, “baştanii” controlaţi de preşedinte nu-şi permit asemenea bâlci, deoarece au fost educaţi foarte bine: pentru armonie în clan, prada se împarte în mod egal.

Mă străduiesc din răsputeri să mai las politica. Nu mai pot cu Boc, nu mai pot cu Băsescu, cum zice Mircea Badea, dar din păcate nu-mi iese. La câte căcaturi ni se intâmplă, orice-am face, tot despre nenorociţii ăştia ajungem să vorbim.

Aşa ca vreau să-mi exprim pe scurt părerile despre cele întâmplate ieri. În primul rând, constatăm că bâlciurile cu marionete în coşciuge şi dansul pinguinului care se doreau a se numi “greve” s-au fâsâit sub forma asumării răspunderii de către guvernul minune a unor “măsuri de ieşire din criză”.

În al doilea rând, avem moţiunea de cenzură pentru căderea acestui guvern. N-o să treacă. Nici nu-mi doresc să treacă. Dar ştiţi de ce? Păi, în stadiul în care ne-a adus Băsescu şi gloata lui de incompetenţi, de ce să cadă DOAR guvernul? De ce nu şi preşedintele? De ce să se chinuie acum PSD şi PNL să spele mizeria şi sărăcia în care ne-au adus alţii? În fond şi la urma urmei, eu nu sunt bugetar, eu nu l-am votat pe Traian Băsescu acum 6 LUNI, şi peste toate astea, mă întreb şi eu ca PeNeListul Crin: “Dacă oamenii asta vor, şi le e bine, eu pentru ce să mă zbat?”

După comunism, era o glumă, dar care acum cred că poate fi generalizată. Se tot striga “Jos Iliescu, Sus Iliescu”, aşa cum se întâmplă acum cu Băsescu, şi lumea se întreba… ăsta o fi preşedinte sau liftier?

În altă ordine de idei, sper că aţi remarcat că am trecut şi eu la diacritice. Nu ştiu dacă o să fie mereu astfel, că mă plictiseşte enorm, dar, măcar aşa, oleacă, işi dorea profesionistul din mine.

Un articol genial din ziarul Gândul…

Florin Negruţiu - Gândul

Dl. Traian Băsescu trebuie să se fi distrat bine văzând cum s-a fâsâit marele protest sindical din România. Trebuie să fi râs zgomotos urmărindu-i pe bieţii reporteri de televiziune, precipitaţi şi febrili, căznindu-se să-i găsească pe bugetari, de la profesori la şoferi, să-i scoată la grevă. Ce satisfacţie mai mare decât să-i vezi pe cei doi revoluţionari în pantaloni scurţi, Victor Ponta şi Crin Antonescu, strigându-şi neputinţa chiar la televiziunea care te înjură mai abitir?!

“Domne’, dacă majoritatea românilor sunt mulţumiţi aşa, să ştiţi că eu nu-mi mai rup hainele de pe mine să-i conving de ce o să le fie mai bine cu mine”, s-a revoltat, luni seara, dl. Antonescu, exprimând, de fapt, o frustrare mult mai generală. Toţi cei care îl urăsc din rărunchi pe Traian Băsescu au sperat că, gata, s-a terminat, acum e sfârşitul. Că poporul, atacat direct la buzunar, se va răscula şi va face revoluţie. Mulţi visau în intimitate, stimulaţi de imaginile din Grecia, la sticle incendiare, care să-l afume pe “Dictator” în bârlogul său de la Cotroceni.

Iluziile prevestitorilor apocalipsei sociale s-au spulberat însă rapid, odată cu primele acorduri ale şuşei organizate, în urmă cu două săptămâni, în faţa Guvernului. Chipul suferinţei reale a oamenilor aduşi la limita sărăciei a pălit în faţa imaginii de petrecere câmpenească, încinse pe ritmurile unei melodii inepte, care – vedeam ieri la TV – are o capacitate de seducţie uriaşă. Nişte tute dansând Pinguinul, ca la nuntă, un cântăreţ care, prinzând puhoi de lume, s-a gândit să-şi turneze un videoclip pe bani puţini, butaforia sinistră a unor sindicalişti haioşi – ce au toate astea cu suferinţa?! Oamenii s-au râs – singurul lucru pe care au reuşit să-l revoluţioneze a fost gramatica, neînţelegând că, de fapt, asta fac, se râd pe ei.

Râsul lor s-a contopit cu marele hohot de la Cotroceni, făcând ridicolă orice revoltă serioasă. De fapt, dincolo de umilinţele concrete ale acestei perioade, când suntem condamnaţi la solidaritate forţată, dincolo de faptul că fiecare dintre noi pierde bani, indiferent că lucrează la stat sau la privat, cred că există un motiv mult mai grav de îngrijorare: Am uitat să fim serioşi. În bucurie şi, cu atât mai mult, în suferinţă ar trebui să există un grăunte de decenţă, altfel faci impresie de nuntă sau înmormântare de mahala, cu strigături.

Ştiu că aşa suntem noi, facem haz de necaz, ştiu că bucuroşi le ducem toate, ştiu că la români râsul e frate cu plânsul – ca să citez din paremiologia naţională -, dar parcă în urmă cu 15-20 de ani mai puteai să faci un marş al tăcerii sau să scoţi în stradă revoltaţi sinceri. Ceva s-a pierdut. Generaţia revoltaţilor de profesie, a Pieţei Universităţii şi apoi a grevelor sindicale sau studenţeşti, a fost înlocuită de o generaţie trezită, dar rece, care nu mai crede în nimic altceva decât în distracţie. Oamenii vor să fie distraţi cu orice preţ, chiar dacă puţini conştientizează că, în realitate, preţul îl plătesc chiar ei.

Dincolo de această explicaţie “mare”, există şi cinci milioane de explicaţii “mici” ale lipsei de reacţie civică la tăierile anunţate de dl. Băsescu. Puţini sunt cei care pot admite că în urmă cu şase luni au greşit. Niciodată jumătatea de Românie anti nu va putea să convingă jumătatea de Românie pro să iasă în stradă şi să strige “Jos Băsescu”, chiar dacă toţi suferă la fel. Dl. Băsescu poate să râdă liniştit: cinci milioane de români nu pot greşi. Sau, mai precis spus, ştie că cinci milioane de români nu pot admite că au greşit. Mulţi dintre aceştia, decât să le dea satisfacţie colegilor de birou, care în fiecare dimineaţă le reproşează că s-au înşelat, mai bine le sparg greva.

Se vor găsi, de aceea, destui care nu numai că vor trece cu vederea, dar vor găsi şi circumstanţe atenuante “minciunii prin omisiune” de care vorbeşte acum dl. Radu Berceanu: “Au minţit, dar nu mint toţi la fel?! Măcar ăştia sunt sinceri.”